ProSport a inventariat disciplinele la care s-au calificat tricolorii, obiectivele fixate și „piramida” reală de unde provin aceștia și descoperit situații în care chiar calificarea la Olimpiadă, ca să nu mai vorbim de o eventuală medalie, pare o minune. Uneori, e vorba de 4 sportivi care merg la Rio dintr-un total de 300 de practicanți la nivelul întregii țări. De altfel, starea de ansamblu a sportului românesc pare total ruptă de orgoliile și pretențiile cu care, tradițional, publicul așteaptă Olimpiadele.
Mișcarea sportivă din România s-a diminuat cu 140.000 de practicanți în 24 de ani
Cu cinci luni înainte de startul competiției de la Rio, România are calificați 54 de sportivi la 11 discipline: atletism, box, caiac-canoe, ciclism, scrimă, gimnastică, handbal, canotaj, înot, haltere și lupte. Există speranțe că măcar alte șase discipline – judo, tir sportiv, tir cu arcul, polo (unde chiar zilele acestea se joacă turneul preolimpic), tenis de câmp, tenis de masă – ar putea reuși, de asemenea, să obțină locuri la Jocurile Olimpice. Delegația are șanse să ajungă spre 70-80 de sportivi. Va fi de departe cel mai mic număr de reprezentanți trimis de România la cea mai mare confruntare sportivă a planetei din 1964 încoace, exceptând Olimpiada de la Seul, din 1988 (atunci când, din rațiuni de economie la bugetul de stat, au fost trimiși doar performerii cu șanse reale la medalii, 68 la număr). Și, în orice caz, foarte departe de ținta fostului ministru al sporturilor, Gabi Szabo, care promitea, în decembrie 2014, că se va ocupa personal ca până la finele lui 2015 să avem cel puțin 100 de sportivi calificați.
Cel mai îndepărtat punct de referință pe care-l putem găsi este 1992, anul Olimpiadei de la Barcelona (prima de după Revoluție, când România a trimis 172 de sportivi și s-a întors cu 18 medalii și locul 14 pe națiuni), cel dintâi pentru care Institutul Național de Statistică furnizează date oficiale.
Descoperim, comparând 1992 cu 2016, un trend puternic descendent la nivel național, cu unele discipline care și-au redus și de 10 ori numărul de sportivi legitimați. În ansamblu, conform INS, numărul practicanților de sport în cadru organizat din România s-a redus, de atunci, cu peste 35%: de la 380.000 în 1992 la 243.000 în 2014. Patru sporturi au reușit să-și păstreze baza de practicanți la aproximativ același nivel și, în mod excepțional, alte patru și-au crescut fondul de sportivi.
Notă: în cazul ciclismului, datele sunt din 2013 deoarece federația n-a trimis la minister numărul de sportivi legitimați în 2014
ProSport a analizat câteva dintre cazurile sporturilor ieșite în evidență și vă prezintă, mai jos, evoluția acestora, explicațiile celor care le conduc și perspectivele pentru Olimpiada de la Rio.
Box: de la 7.000 în 1992 la 1.000 în 2014. Cu toate acestea, sperăm la o medalie
Boxul are calificat la Olimpiadă un singur sportiv, în acest moment, iar Vasile Câtea, președintele federației, spune că sunt șanse ca alți 2 până la 4 pugiliști să ajungă și ei la Rio.
În 1992 erau în România 7.023 de boxeri legitimați. În 2014 rămăseseră 1.017. Prin comparație, Cuba are 19.000 de pugiliști legitimați, „Așa este, avem o scădere foarte puternică. Motivul principal este dispariția motivației de a mai practica boxul”, explică Vasile Câtea, noul președinte al FR Box, pentru ProSport. „După Revoluție nu a existat o strategie coerentă, națională și pe termen lung de popularizare a sportului în general și a boxului în particular. Abia acum lucrăm la un program prin care, cu ajutorul autorităților locale, încercăm să facem centre de excelență în țară. Deocamdată au fost deschise două. Obiectivul este ca, la final, să avem în fiecare capitală de județ câte un astfel de centru”, spune Câtea.
Mihai Nistor (26 de ani), categoria +91 kilograme, este sportivul de la care boxul românesc așteaptă o medalie la Olimpiada din 2016. FOTO: ProSport
În ciuda diminuării de aproape șapte ori a numărului de boxeri amatori din România în ultimii 24 de ani, președintele federației afirmă că obiectivul este acela de a câștiga o medalie la Olimpiada de la Rio. „Mihai Nistor (n.r. – categoria supergrea) este cel mai bun din lume. Avem de ce să fim optimiști că, la 60 de ani de la câștigarea primei și singurei medalii de aur din istoria României la box (n.r. – Nicolae Linca la Olimpiada de la Melbourne, 1956), vom avea încă o performanță memorabilă”, încheie Câtea, primul campion al României la box profesionist. Președintele FR Box nu reușește să explice însă cum poate țara noastră să mai conteze la nivel mondial pe fondul acestei prăbușiri a bazei de selecție și a condițiilor de pregătire.
La haltere, numărul sportivilor a scăzut de 12 ori după Revoluție. Nicu Vlad: „Știți cum e, avem, n-avem, trebuie să ne facem treaba cu ei”
La haltere, România a avut inițial asigurate cinci locuri pentru Olimpiada de la Rio: trei băieți și două fete. Din cauza faptului că au fost cazuri de dopaj, unul dintre locuri a fost retras de CIO, așa că vom trimite numai patru halterofili la Jocurile Olimpice. Privind însă la numărul de sportivi legitimați care practică halterele în România, chiar și cei patru olimpici par arhisuficienți. Țara noastră avea, în 1992, 3.900 de halterofili legitimați, conform INS. În 2014, la ultima centralizare a datelor, mai avea 316: de 12 ori mai puțini.
„Este o realitate că numărul sportivilor care practică halterele a scăzut foarte mult. Aveam în campionat 6-700, poate chiar 1.000 de sportivi, iar acum sunt în jurul a 350. Ce-i drept, cluburile s-au înjumătățit. Aveam vreo 50 de cluburi, acum mai avem 33. Diminuare este atât la numărul de cluburi, cât și la numărul sportivilor legitimați. Motivele pentru această scădere sunt complexe. Țin de motivație, de preocupările noilor generații, de structura populației, de scăderea natalității”, ne-a declarat Nicu Vlad, campion olimpic la Los Angeles, în 1984, acum președintele federației de haltere. Acesta crede însă că scăderea din statistici nu este chiar atât de abruptă din mai multe motive: „Am rețineri când vine vorba de cifrele raportate înainte de Revoluție și imediat după aceea. Așa se făcea pe atunci, toată lumea anunța creșteri de producție, de plan, de sportivi legitimați. Îi legitimau pe toți cei care intrau în sală ca să anunțe că au mulți sportivi. Acum e exact invers, antrenorii au destui elevi pe care nu-i legitimează până când nu îi duc la un concurs. Cauzele sunt, în primul rând, financiare: trebuie să plătească pentru carnet, pentru cotizație…”. Deși avem garantate aceste patru locuri la Olimpiadă, Nicu Vlad nu are mari speranțe: „E greu să evaluez acum dacă putem lua medalie… Mai mult sau mai puțin. Teoretic, se poate. Practic, să vedem ce se întâmplă”.
Concluzia lui Nicu Vlad înaintea competiției din vară: „350 de sportivi e un număr mic. Dacă avem ce alege? Știți cum e: avem, n-avem, trebuie să ne facem treaba cu ei. Nu sunt alte soluții„.
Au mai rămas 1.400 de scrimeri și 76 de antrenori. Covaliu: „Vrem două medalii, dar n-avem o sală pentru scrimă. Și mai gravă e problema personalului calificat. Ne pleacă antrenorii”
Fetele din echipa de scrimă a României sunt celebre pentru buna dispoziție în afara planșei și pentru împunsături la concursuri. FOTO: Mediafax
Scrima din România și-a redus de două ori și jumătate numărul de sportivi în ultimele două decenii: de la 3.500 în 1992 la 1.400 în 2014. Cu toate acestea, fostul mare campion Mihai Covaliu, acum președintele federației, a anunțat deja că vrea ca spadasinii români să se întoarcă de la Rio cu una-două medalii. Asta poate însemna chiar 25% din bilanțul total pe care-l vizează toată delegația României. În acest moment, cinci sportivi sunt calificați: Ana Maria Brânză-Popescu, Simona Gherman, Simona Pop, Loredana Dinu (componentele echipei de spadă feminin) și Tiberiu Dolniceanu (sabie individual). Covaliu ar vrea ca, până la startul Olimpiadei, delegația să se mărească măcar cu încă un sportiv: „La Praga va mai fi un turneu de calificare continental, în 15-16 aprilie. Vom trimite acolo patru sportivi, la sabie feminin, la floretă masculin, floretă feminin și spadă masculin. Eu sper ca cel puțin unul dintre aceștia patru să obțină biletul pentru Rio”.
Contactat de ProSport, fostul mare campion Mihai Covaliu a baletat cu multă îndemânare printre realitățile dure din scrima românească și declarațiile „corecte politic”, vorbind și de planul de salvare pentru un sport care pare în pragul dispariției. „Ne-am adaptat realităților și ne-am concentrat pe calitate. Nu e vorba că n-am vrea și cantitate, dar situația din scrimă e corespunzătoare situației din sportul românesc în general. Mai avem cam 50 de cluburi de scrimă în toată țara. Marea dramă, chiar mai mare decât cea a scăderii numărului de sportivi, este cea legată de personalul calificat, de antrenori. Spre exemplu, numai de la clubul Tractorul, care s-a desființat, ne-au plecat în străinătate 30 de antrenori„, descrie Covaliu situația. Conform datelor de la Institutul Național de Statistică, în 2014 mai erau în România 76 de antrenori de scrimă.
Covaliu spune că există un plan prin care încearcă redresarea scrimei: „Încurajăm formarea de cluburi private. Tocmai asta e ideea, că ele pot fi rentabile, așa cum e și în străinătate. Înființate și finanțate 100% privat, cu aparatură și echipament, cu antrenori instruiți, cu tot ce trebuie. Și să se întrețină din cotizații. Aceasta este soluția în condițiile în care în România nimeni nu mai susține sportul. Pe de altă parte, cu ajutorul Comitetului Olimpic Român, derulăm programe foarte importante prin care instruim cadeți și copii. Ne concentrăm pe calitate. Chiar acum s-a demarat un program nou prin care sunt plătite studiile tinerilor scrimeri. Derulăm cursuri de specializare pentru antrenori, încercăm să-i atragem să rămână în sistem pe sportivii care și-au încheiat cariera. Problema e aici că, după ce se școlarizează, mulți dintre ei pleacă afară”. După ce precizează că există condiții foarte bune de pregătire pentru lotul olimpic, Covaliu spune însă că „încă n-avem o sală specială pentru scrimă, unde să avem toate condițiile. Am improvizat în câteva, dar una a noastră, dedicată acestui sport, nu avem. Ne-ar fi de mare folos să fie construită una”. Cu alte cuvinte, România țintește două medalii la Olimpiadă în condițiile în care, în toată țara, nu există nici măcar o sală de scrimă.
În acest sport, mizăm, așadar, pe o generație excepțională care acoperă situația pe muchie de cuțit din interior. „În Italia este un campionat național cu mii de echipe. La noi sunt câteva. Nici n-ai cu cine să concurezi”, povestea acum câțiva ani Loredana Dinu, în timpul unei vizite în redacția ProSport. De atunci, lucrurile nu s-au schimbat.
Paradoxul de la natație: numărul de sportivi s-a dublat, campionii au dispărut. Speranțe pentru Tokyo 2020
Unul dintre cazurile paradoxale îl constituie un sport care la Olimpiada de la Rio nu are pretenții să ia medalii: natația. Federația condusă de Camelia Potec aproape că și-a dublat numărul de sportivi legitimați, comparativ cu 1992. Natația este printre foarte puținele discipline care pot spune că, după Revoluție, au crescut ca număr de practicanți. Dar, după ce, ani în șir, țara noastră a produs medaliați la Olimpiade și Mondiale cu o bază de selecție și materială din ce în ce mai precară, acum, când numărul de practicanți e în creștere, iar bazele sportive sunt în creștere, nu mai avem campioni. În 1992 am avut 10 înotători calificați la Olimpiadă. Pe parcursul ultimului sfert de secol, numărul de înotători din România s-a situat în jurul cifrei de 3.000. În 2014, însă, numărul urcase la 5.988.
Camelia Potec, campioană olimpică în 2004 și aleasă președinte al federației în 2013, spune că mărirea numărului de sportivi este obiectivul său prioritar în acest moment. „Strategia noastră este mărirea numărului de sportivi cu 5-10% anual. Până acum am reușit. Obiectivul este ca înotul să ajungă între primele cinci cele mai practicate sporturi din România. Am mers cu promovarea în toată țara. Prin școli, prin programe pe care le-am făcut cu ministerul și cu companii private… Am perfecționat foarte mult și antrenorii. Numai anul acesta deschidem în provincie trei bazine de înot olimpice și unul de sărituri. În București, un mare complex cred că se va deschide anul viitor. Ne-am dus la ei, am purtat discuții cu primării, cu autorități locale, am prezentat aceste beneficii pentru locuitori, cum se poate face o bază de înot fără a fi foarte mult pe pierdere. Deși ne-am dublat numărul de sportivi, suntem la mare distanță de celelalte țări civilizate”, spune Camelia Potec, acum în vârstă de 32 de ani.
România are acum calificat un singur sportiv la Olimpiadă în probele de natație. „Avem speranțe că vom reuși să ne calificăm și la ștafetă. Asta înseamnă că am putea avea, numeric, cinci sportivi, însă vom fi prezenți doar la două probe. Realist vorbind, nu avem șanse la medalii. Obiectivul este o semifinală. Poate, cu o formă foarte bună, vom reuși să intrăm într-o finală. Aceasta este situația acum, în 2016. Dar momentan ne concentrăm pe lărgirea bazei de selecție. Eu am spus încă de la început, când am fost aleasă președinte, că obiectivul este Tokyo 2020. Acolo va fi cu totul altceva. Sigur că va fi o muncă infernală, zi și noapte, un efort fantastic. Dar se poate”.
Scăderea calitativă este mai mare decât cea cantitativă
„Struțul” Oprea își ia avânt pentru ultima Olimpiadă din carieră. FOTO: ProSport
În ansamblu, pare să fie nu doar o problemă de cantitate, dar și de calitate a sportivilor în România. Chiar și sporturi precum atletismul, care a crescut ca număr de practicanți și unde țara noastră obținea de obicei medalii, acum sunt în regres. În 1992, România a avut 16 atleți în probele de la Olimpiadă și a obținut un argint la săritura în înălțime, prin Alina Astafei. Costel Grasu (disc) și Mirela Dulgheru (săritura în lungime) au fost și ei aproape de medalii, terminând pe locul 4. Tot 16 sunt calificați și acum, iar speranțele cele mai mari pentru o prezenți pe podium vin tot de la un veteran, „Struțul” Marian Oprea (34 de ani), care concurează din 2001 și a debutat la Jocurile Olimpice acum 12 ani, la Atena.
Aparent, gimnastica este, ca număr de practicanți, cam la același nivel cu anul 1992: 1.200 în 2014 față de 1.600 acum 24 de ani. Procentual, însă, a scăzut cu 25%. Cluburi mai erau în activitate, în 2014, doar 39. Diferența de valoare este și mai mare, ca de la cer la pământ. Până de curând, România era spaima tuturor adversarilor în gimnastică, mai ales la feminin, unde decenii la rând a învins constant SUA, Rusia și, mai recent, China. Acum, dezastrul e total.
Noiembrie 2001: după ce România câștiga 4 medalii de aur, 3 de argint și una de bronz la Campionatul Mondial, ProSport titra: „Noi sîntem gimnastica!”. În primăvara lui 2016, cu câteva luni înaintea competiției, România nu are calificată nici măcar o singură gimnastă la Rio
În acest moment, singurul gimnast român calificat la Rio este veteranul Marian Drăgulescu (35 de ani), care are ambiția de a-și încheia fenomenala carieră, începută acum 17 ani, cu singura medalie care-i lipsește din vitrină: un aur olimpic. „Reginele” României, mândria delegației noastre la fiecare Olimpiadă, gimnastele, n-au reușit să se califice. Pentru prima oară după foarte multe decenii, România n-a prins un loc între cele opt ale competiției pe echipe. Încă mai sunt speranțe că vom putea obține bilete la individual pentru Jocurile Olimpice în recalificările care vor avea loc între 16 și 24 aprilie, la Berlin.
Aceeași situație este în canotaj. Cifrele sugerează o stagnare a numărului de practicanți legitimați în România: 660 la nivelul întregii țări în 1992, 651 în 2014. Acum avem calificate trei echipaje. În 1992, canotajul a fost unul dintre motoarele delegației, reușind două titluri olimpice (echipajele de 8+1 atât la băieți cât și la fete), patru medalii de argint și una de bronz.
Dintre sporturile necalificate deocamdată, dar unde avem șanse să obținem locuri la Rio în lunile următoare, două au crescut, ca număr de practicanți, în ultimii 20 de ani: polo și tir cu arcul. Chiar și așa, numărul sportivilor este derizoriu pentru o țară cu aproape 20 de milioane de locuitori: sub 1.500 de legitimați la polo și 600 la tir cu arcul.
Ascensiunea Simonei Halep nu are nicio legătură cu sistemul din tenisul românesc. Simona a ajuns în top 10 mondial bazându-se exclusiv pe propriile puteri și pe cheltuielile familiei. Cu toate acestea, performanțele sportivei au generat un aflux de copii către acest sport în România. FOTO: ProSport
Toate celelalte sporturi au scăzut. Judokanii s-au înjumătățit, la tenis de masă numărul sportivilor a scăzut de trei ori. Surprinzător, deși impresia este că mulți părinți își dau copiii la tenis, chiar și aici s-a redus numărul de sportivi legitimați.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER